„Consilierii locali ai municipiului Bistriţa au dat un acord de principiu pentru amplasarea în oraş a unei statui a liderului Deng Xiaoping, acesta fiind fondatorul socialismului cu caracteristici chinezeşti.” –citynews.ro
Bistriţa e un oraş frumos. Oamenii spun că era şi mai frumos înainte de ’89, dar eu n-am de unde să ştiu. Pe vremea aia mă luptam cu viscolul din Buzău, cu toate forţele mele de pionier la mîna a doua.
M-am pus în situaţia de a avea un musafir şi o zi de petrecut în oraş.Aici e Biserica Evanghelică, va avea şi un lift la un moment dat, aici e pietonalul care s-a numit şi strada Hitler, locul unde, specific săsesc, poţi cumpăra orice, de la covrigi şi haine second-hand pînă la voturi şi cuie, aici e singurul pasaj care nu miroase a excremente, asta e biserica furată de la minoriţi, ăsta e hotelul, ăla e un organ genital masculin scrijelit, e trecută şi Elodia pe-acolo, ăsta e liceul unde mi-am petrecut 4 ani, în cercul ăla de sus era stema RSR cînd l-am văzut prima oară, la un an de la revoluţie, aia e primăria, în parc nu mergem că ori se taie copaci, ori ne alungă cîinii, aici e Sugălete şi nu eşti bistriţean dacă nu cunoşti numărul stîlpilor. Aşa că nu sînt.
Cu cel mai leneş pas, nu ai ce vedea în Bistriţa mai mult de o oră. Dar asta se va schimba radical. Din zona Independenţei se va ridica falnică peste vechiul burg statuia lui Deng Xiaoping (aplauze şi urale). Probabil la Sens, ca să se asorteze cu unicul restaurant chinezesc din oraş. Iar oamenii din preajmă, care vor întîlni privirea marelui lider, se vor entuziasma şi se vor strînge în braţe spontan, indiferent de conflictele anterioare (urale puternice şi scandări). Sau poate o aşează în piaţă, producătorilor li se vor tripla brusc recoltele şi speculanţii se vor retrage cu coada între picioare spre alte domenii de activitate (mulţimea e în delir, doamnelor şi domnilor, Dumnezeu a fost chinez în această seară!).
Eu zic să nu ne oprim aici. Cred că oricare dintre următoarele statui, poziţionate strategic, la cît mai mare distanţă una de cealaltă, ar putea revigora turismul bistriţean mai mult decît viitorul lift din Biserica Evanghelică şi viitorul parc european:
– Steve Jobs;
– Sticla de horincă;
– SpongeBob SquarePants.
Toate cu „S”. De la „Sîntem tîmpiţi, dar nu ne tratăm!”
sursa foto – wiki
Artification | blog de pus în ramă 
30 ianuarie 2012 at 12:09
Bine scris, mesajul e curat, sperietura e garantata.
30 ianuarie 2012 at 23:06
aveam printre ciorne un text din „Arhipeleagul Gulag”, așa, pentru zile grele. o să-l pun aici, deși nu are neapărat legătură cu postarea inițială:
„Iată cum se petreceau lucrurile. Să privim un mic tablou din acei ani. O conferinţă raională de partid (în regiunea Moscova). Este condusă de noul secretar al comitetului raional, instalat în locul celui vechi, arestat. La sfîrşitul conferinţei este adoptată o telegramă prin care se exprima devotamentul pentru tovarăşul Stalin. Fireşte, toţi se ridică în picioare (la fel cum săreau în sus şi în cursul conferinţei de cîte ori era pomenit numele lui), în micuţa sală izbucnesc „aplauze furtunoase, care se transformă în ovaţii”. Trei minute, patru minute, cinci minute de aplauze tot furtunoase şi care se transformau mereu în ovaţii, însă au început să doară palmele. Au început să amorţească braţele ridicate. Oamenii în vîrstă încep să se sufoce. Totul devine nesuferit de stupid chiar şi pentru cei care sincer îl adoră pe Stalin. Totuşi: cine va fi cel dintîi care se va opri? Asta putea s-o facă secretarul comitetului raional, care stătea la tribună şi tocmai citise telegrama cu pricina. Dar el este nou, el este în locul celui întemniţat, el însuşi se teme! Căci aici, în sală, se află şi aplaudă agenţii NKVD, ei vor nota cine va înceta primul!… Şi aplauzele, în mica sală obscură, fără ca marele conducător să ştie, continuă şase minute! Şapte minute! Opt minute!… Toţi sunt morţi! Sunt pierduţi! Nu pot să se mai oprească pînă ce nu vor cădea loviţi de infarct! în fundul sălii, la înghesuială se mai poate trişa un pic, se poate bate mai rar, mai încet, nu atît de frenetic, dar în prezidiu, în văzul tuturor? Directorul fabricii de hîrtie din localitate, un om puternic şi independent stă în prezidiu şi, înţelegînd toată această situaţie falsă şi fără ieşire, aplaudă! Minutul al nouălea. Al zecelea! Priveşte melancolic spre secretarul comitetului raional, însă acela nu îndrăzneşte să se oprească. Este o nebunie! Nebunie generală! Uitîndu-se unul la celălalt fără prea mare speranţă, dar cu chipurile pline de entuziasm, conducătorii raionului vor aplauda pînă ce vor cădea, pînă ce vor fi scoşi pe targă! Însă chiar şi atunci cei rămaşi nu vor tresări!… Şi directorul fabricii de hîrtie, în minutul al unsprezecelea, adoptînd un aer preocupat se lasă pe scaunul său din prezidiu. O, minune! Unde a dispărut acel entuziasm general, impetuos şi nedescris? Toţi deodată, la aceeaşi bătaie din palme, se opresc şi se aşază pe scaune. Sunt salvaţi! Iată că s-a găsit, pînă la urmă, unul mai breaz!
Ca să vedeţi totuşi cum sunt recunoscuţi oamenii cu spirit independent! Şi tot aşa sunt scoşi din circulaţie, în aceeaşi noapte, directorul fabricii este arestat. S-a pricopsit foarte lesne cu zece ani, dar pentru cu totul alte motive, însă după ce şi-a pus semnătura pe 206 (procesul-verbal final al anchetei), anchetatorul îi aduce aminte:
— Şi să nu te mai opreşti niciodată primul din aplaudat!”