La începutul anilor ’90 era în plină desfăşurare perioada de explorări muzicale a puberului de atunci. O expediţie foarte haotică din cauza lipsei materialelor discografice şi a absenţei informaţiilor. O perioadă greu de imaginat acum, cînd telefonul îmi spune că s-ar putea să îmi placă şi Arcade Fire dacă prinde o piesă de Andrew Bird în playlist. Aşa că încercam să îmi stabilesc limitele unui teritoriu în care să mă simt acasă din punct de vedere muzical. Din ceea ce îmi mai pot aduce aminte acum, la o poartă aveam străjeri de nădejde (Napalm Death şi Disharmonic Orchestra). Pe acolo clar nu se putea strecura vreun intrus. Cealaltă poartă era Kraftwerk. Şi datorită lor am ajuns la toate muzicile pe care le ascult azi.
Kraftwerk şi autism. Uite genul de studiu care mi-ar plăcea să îl fac acum. Ecolalie, siguranţă numai în interiorul spaţiilor cunoscute, cercetarea la nesfîrşit a unui sunet, disecarea lui, fixarea pe detalii, ruminaţie, fascinaţia pentru obiecte, vocea metalică. Povestea cu telefonul din studio care nu avea sonerie (dacă vroiai să vorbeşti cu cineva trebuia stabilită dinainte o oră exactă la care să suni, iar atunci telefonul era ridicat fără să se audă vreun sunet). On verra.
Timp de opt seri consecutive Kraftwerk va fi în centrul atenţiei la MoMA. Între 10 şi 17 aprilie vor trece în revistă toate cele 8 albume, de la „Autobahn” (1974) pînă la „Tour de France Soundtracks” (2003), un experiment sonor şi vizual grandios, care lasă loc şi unor improvizaţii sau interpretări în cheie modernă a unor lucrări mai vechi. Seria de concerte (sold-out practic în momentul în care biletele au fost scoase la vînzare) va fi însoţită de o expoziţie retrospectivă a materialelor folosite şi produse de Kraftwerk în aproape 40 de ani, incluzînd roboţii, ce va fi deschisă între 10 aprilie şi 14 mai.
Lasă un răspuns