In urmă cu câţiva ani, un domn pe care-l apreciam pe atunci, mi-a ţinut o întreagă prelegere despre ”comunista zi de 8 martie”. Domnul, fiind un fel de guru local, m-a făcut să-mi pun întrebări, dar nu prea multe. Dacă eram de acord cu el în „toate cele plastice”, continuam să-l ascult şi „în cele lumeşti”. Mi-am sunat mama, i-am spus că este o zi ca oricare alta şi e momentul să renunţăm la formalităţi. Desigur, mama n-a reacţionat şi ziua s-a desfăşurat firesc, fără flori şi fără felicitări. De ce „desigur”? Pentru că mama m-a ascultat de fiecare dată. Am sunat-o nervoasă, am sunat-o plângând, am sunat-o fericită, am sunat-o să-i spun că m-am săturat de tot, să-i spun că vreau să fac o expoziţie personală, că vreau să mă mut, că vreau să-mi facă tartă cu fructe, că sunt dezamăgită, că sunt… Nu-mi amintesc să-mi fi spus vreodată că n-are timp să mă asculte sau că nu sunt la înălţimea aşteptărilor ei. Orice decizie am luat a fost îmbrăţişată şi de către ea. N-a intervenit vreodata, drept dovadă stau anii petrecuţi prin şcoli de artă. Cum nu şi-ar vedea mama pruncul economist sau măcar arhitect? Pictură? Dacă-i spui unei mame că odrasla are talent şi drag de arte plastice se comportă de parcă ai blestemat-o. Nuuuu, în cel mai rău caz, arhitectură – ţi-ar răspunde.
Dar revin la momentul de prin martie 2005-2006, parcă. Nu i-am luat flori, n-am îmbrăţişat-o. Nu s-a supărat. Anul următor, de 8 martie, am primit ghiocei de la mama. – Hei, nu ne sărbătorim, nu? – i-am spus. – Nu, dar eu vreau să ţi-i dăruiesc, sunt minunaţi, aşa ca tine – a fost răspunsul ei.
Nu continui dialogul, risc să devin patetică. Doar că de atunci, ziua de 8 martie e ÎNCĂ o zi în care-i mulţumesc mamei că mă are şi că o am. Că o suspectez că are nişte poţiuni miraculoase la care apelează când nu mai poate. Pentru că atunci când eşti mamă, nimic nu mai e al tău. O simt pe propria-mi piele, acum. Nici timp, nici vechi tabieturi, nici, nici. Mama a găsit resurse de fiecare dată (poţiunile secrete, da :))). Îmi zâmbeşte, în orice situaţie am fi. Şi atunci eu am aripi, înaintez, orice s-ar întâmpla.
Lucrarea de mai sus e pentru ea. E locul ei, sunt „poţiunile” ei. Aşa cum mi le-am imaginat eu.
Şi un poem de Alan Poe – autor „moştenit” de la ea, Poe a fost printre primele cărţi pe care mi le-a pus în mână.
ŢARA ZÎNELOR
Văi negre, ape sumbre,
Păduri ca norii, umbre
Plutind fără contur
Prin plânsul des din jur.
Luni cresc – descresc – din greu,
Mereu – mereu – mereu-
În orice clipă a nopţii –
Schimbîndu-se-ntre ele –
Şi obrajii lor de ceară
Sting flacăra din stele.
La miezul nopţii, una
Cu obrazul voalat
(Dintre toate, ea e luna
Strălucind cu-adevărat)
Venind – mai jos – mai jos –
Centrul, pe un pisc stîncos
Şi-l fixează cu ştiinţă –
Larga ei circumferinţă
Zvârlind-o, draperie,
Peste sate şi câmpie,
De-aici şi pînă-n zări –
Peste codri – peste mări –
Peste spirite-aripate –
Peste somnu-adînc a toate –
Şi toate-n jur se aşează
Într-un labirint de rază –
O, ce profund! Profund!
În somnul lor se-ascund!
Şi, în zori, trezite, pier,
Iar veşmântul lor lunar
Pornind din nou spre cer
Iscă-un vânt bătând geros,
Ca tot ce-ii omenesc –
Sau ca un galben Albatros.
Şi luna nu mai e ce-a fost,
Şi n-o mai iau drept adăpost –
Zburând în jur, atomii
Cu-o ploaie scaldă pomii,
Şi fluturi ies, tânjind
Din jos spre cer, cu jind,
Şi suie iar, şi pier
(Nesaţiu-n ei purtînd)
Şi-aduc un strop de cer
Pe-aripa tremurând.
9 martie 2012 at 11:26
La multi ani! Si o preluare!
http://www.ziarul-bn.ro/ea-e-mama-mea