ea e mama mea

In urmă cu câţiva ani, un domn pe care-l apreciam pe atunci, mi-a ţinut o întreagă prelegere despre ”comunista zi de 8 martie”. Domnul, fiind un fel de guru local, m-a făcut să-mi pun întrebări, dar nu prea multe. Dacă eram de acord cu el în „toate cele plastice”, continuam să-l ascult şi „în cele lumeşti”. Mi-am sunat mama, i-am spus că este o zi ca oricare alta şi e momentul să renunţăm la formalităţi. Desigur, mama n-a reacţionat şi ziua s-a desfăşurat firesc, fără flori şi fără felicitări. De ce „desigur”? Pentru că mama m-a ascultat de fiecare dată. Am sunat-o nervoasă, am sunat-o plângând, am sunat-o fericită, am sunat-o să-i spun că m-am săturat de tot, să-i spun că vreau să fac o expoziţie personală, că vreau să mă mut, că vreau să-mi facă tartă cu fructe, că sunt dezamăgită, că sunt… Nu-mi amintesc să-mi fi spus vreodată că n-are timp să mă asculte sau că nu sunt la înălţimea aşteptărilor ei. Orice decizie am luat a fost îmbrăţişată şi de către ea. N-a intervenit vreodata, drept dovadă stau anii petrecuţi prin şcoli de artă. Cum nu şi-ar vedea mama pruncul economist sau măcar arhitect? Pictură? Dacă-i spui unei mame că odrasla are talent şi drag de arte plastice se comportă de parcă ai blestemat-o. Nuuuu, în cel mai rău caz, arhitectură – ţi-ar răspunde.

Dar revin la momentul de prin martie 2005-2006, parcă. Nu i-am luat flori, n-am îmbrăţişat-o. Nu s-a supărat. Anul următor, de 8 martie, am primit ghiocei de la mama. – Hei, nu ne sărbătorim, nu? – i-am spus.  – Nu, dar eu vreau să ţi-i dăruiesc, sunt minunaţi, aşa ca tine – a fost răspunsul ei.

Nu continui dialogul, risc să devin patetică. Doar că de atunci, ziua de 8 martie e ÎNCĂ o zi în care-i mulţumesc mamei că mă are şi că o am. Că  o suspectez că are nişte poţiuni miraculoase la care apelează când nu mai poate. Pentru că atunci când eşti mamă, nimic nu mai e al tău. O simt pe propria-mi piele, acum. Nici timp, nici vechi tabieturi, nici, nici. Mama a găsit resurse de fiecare dată (poţiunile secrete, da :))). Îmi zâmbeşte, în orice situaţie am fi. Şi atunci eu am aripi, înaintez, orice s-ar întâmpla.

Lucrarea de mai sus e pentru ea. E locul ei, sunt „poţiunile” ei. Aşa cum mi le-am imaginat eu.

Şi un poem de Alan Poe – autor „moştenit” de la ea, Poe a fost printre primele cărţi pe care mi le-a pus în mână.

ŢARA ZÎNELOR

Văi negre, ape sumbre,

Păduri ca norii, umbre

Plutind fără contur

Prin plânsul des din jur.

Luni cresc – descresc – din greu,

Mereu – mereu – mereu-

În orice clipă a nopţii –

Schimbîndu-se-ntre ele –

Şi obrajii lor de ceară

Sting flacăra din stele.

La miezul nopţii, una

Cu obrazul voalat

(Dintre toate, ea e luna

Strălucind cu-adevărat)

Venind – mai jos – mai jos –

Centrul, pe un pisc stîncos

Şi-l fixează cu ştiinţă –

Larga ei circumferinţă

Zvârlind-o, draperie,

Peste sate şi câmpie,

De-aici şi pînă-n zări –

Peste codri – peste mări – 

Peste spirite-aripate –

Peste somnu-adînc a toate – 

Şi toate-n jur se aşează

Într-un labirint de rază – 

O, ce profund! Profund!

În somnul lor se-ascund!

Şi, în zori, trezite, pier,

Iar veşmântul lor lunar

Pornind din nou spre cer

Iscă-un vânt bătând geros,

Ca tot ce-ii omenesc – 

Sau ca un galben Albatros.

Şi luna nu mai e ce-a fost,

Şi n-o mai iau drept adăpost – 

Zburând în jur, atomii

Cu-o ploaie scaldă pomii,

Şi fluturi ies, tânjind

Din jos spre cer, cu jind,

Şi suie iar, şi pier

(Nesaţiu-n ei purtînd)

Şi-aduc un strop de cer

Pe-aripa tremurând. 


One response to “ea e mama mea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: