In urmă cu câţiva ani, un domn pe care-l apreciam pe atunci, mi-a ţinut o întreagă prelegere despre ”comunista zi de 8 martie”. Domnul, fiind un fel de guru local, m-a făcut să-mi pun întrebări, dar nu prea multe. Dacă eram de acord cu el în „toate cele plastice”, continuam să-l ascult şi „în cele lumeşti”. Mi-am sunat mama, i-am spus că este o zi ca oricare alta şi e momentul să renunţăm la formalităţi. Desigur, mama n-a reacţionat şi ziua s-a desfăşurat firesc, fără flori şi fără felicitări. De ce „desigur”? Pentru că mama m-a ascultat de fiecare dată. Am sunat-o nervoasă, am sunat-o plângând, am sunat-o fericită, am sunat-o să-i spun că m-am săturat de tot, să-i spun că vreau să fac o expoziţie personală, că vreau să mă mut, că vreau să-mi facă tartă cu fructe, că sunt dezamăgită, că sunt… Nu-mi amintesc să-mi fi spus vreodată că n-are timp să mă asculte sau că nu sunt la înălţimea aşteptărilor ei. Orice decizie am luat a fost îmbrăţişată şi de către ea. N-a intervenit vreodata, drept dovadă stau anii petrecuţi prin şcoli de artă. Cum nu şi-ar vedea mama pruncul economist sau măcar arhitect? Pictură? Dacă-i spui unei mame că Citește în continuare
Artification | blog de pus în ramă 