„boudoir” – alexandru lupşe

N-a trecut mult timp de la expoziţia personală a pictorului Alexandru Lupşe. Galeria Arcade 24 (galeria UAP din Bistriţa) a fost timp de trei săptămâni locul în care s-au „odihnit” lucrările lui Alexandru. Cam scurtă perioada, ştiu oameni din ţară care şi-ar fi dorit s-o viziteze şi n-au mai apucat. Şi eu mi-am dorit să fac un tur al galeriei (din fotogafii) cu traseul lucrărilor şi vecinătăţile lor. Pentru că eu aşa le-am privit, narative şi deschise, în dialog unele cu celelalte. Prima cu a doua, a şaptea cu a treisprezecea, prima cu penultima şi tot aşa.  N-am reuşit pentru că mi-am tot propus să-mi găsesc mai multe ore libere într-o zi să le pot petrece în galerie. Când le-am găsit (şi am găsit şi trepiedul) a fost târziu.

Am reuşit totuşi să obţin câteva

de 2 aprilie

Demult n-am mai avut aşa inima plină. Dar ce desene proaspete şi expresive! Copii faini şi sinceri. Ana Dragu mi-a tot mulţumit şi acum regret că nu am spus eu un mulţumesc răsunător. Mulţuuuumeeeesc Ana, fiecare desen mi-a rămas adânc întipărit în minte, azi toată ziua le-am văzut în jurul meu. Am văzut-o pe mama şi dinozaurii lui Antonio, personajele lui Andra, sinagoga lui Dudu, fluturele lui Vlad, drujba lui Robi, mărul lui Robert, cercurile lui Andi.  În curând le veţi putea vedea (şi-mi veţi da dreptate) şi pe site-ul centrului „Micul Prinţ”.

Câteva fotografii de la deschiderea expoziţiei, după click

cea mai frumoasă călătorie

Ceasul electronic din cabină arată 23:04, cu cifre roșii. Mecanicul de locomotivă deschide pe furiș o cutie de lapte praf Nan 2. Laptele praf este pentru bebeluși. Se combină diferite substanțe și rezultă un substitut chimic pentru laptele matern, deși nu îl poate înlocui. Bebelușii stau nouă luni în burtica mamei lor și acolo nu-i doare nimic.

Locomotiva este un vehicul motor de cale ferată cu sursă de energie proprie sau străină pentru producerea forței de tracțiune necesară la remorcare. Locomotiva în care mă aflu funcționează cu electricitate și face un zgomot asemănător cu cel făcut de o mie de aspiratoare pornite deodată.

Mecanicul ascunde sub scaun cutia de lapte praf și se uită îngrijorat în jur. Niciodată în față, unde fulgi grași de zăpadă apar brusc din întuneric și, în aceeași secundă, dispar lipiți de geamul locomotivei. Inutilă atîta precauție, dacă mă întrebați pe mine. Oricum aproape nimeni nu urcă aici și, chiar dacă mecanicul își face milă și acceptă din când în când cîte un pasager clandestin, acesta se simte atît de stînjenit și de neliniștit încît ultima lui grijă este să se întrebe de ce

Mita electorală. Aşa NU!

Săptămîna asta am luat prima șpagă. Pentru că trăim într-o campanie electorală continuă. Și, contrar așteptărilor, am făcut-o cu zîmbetul pe buze, ba chiar am și mulțumit. Din două motive: cel lumesc este că aveam piticul în brațe (omul venise la ora la care copiii sînt luați de la creșă/cămin, și-a postat mașina în curte și a început să care pachete), iar cel științific este că nu aspectul neîngrijit sau gluga din cap te fac neinteresant pentru mituitorii electorali, ci lipsa copilului din preajmă. Îmi imaginez că, dacă ieșeam din cămin cu trei plozi, unul mai urlător decît celălalt, ne-ar fi transportat cu mașina pînă acasă și ne-ar fi manevrat interfonul. Dar, eh!

Deși vizibil, numele Candidatului nu contează, mai ales că nimeni nu știe pentru ce/cine sau de ce candidează. Aici nu facem politică, iar atunci când facem, o facem doar așa, de-amorul artei.

Pachetul (fig. 1) l-am băgat în geanta crăcănelului și am zbughit-o spre casă. Pentru că ne place să trăim periculos, pe linia subțire dintre sănătate și viroze/roșu’n gît/rubeolă/maiștiueuce am fi putut rămîne un pic în curte, să-i dăm Candidatului următoarele sfaturi și indicații prețioase, dar e mult mai satisfăcător să faci asta de la căldură, atunci când replica, dacă există vreuna, vine încet și poate fi aruncată în spam fără mustrări de conștiință.

În primul rînd, nu e frumos! A apărea cu cadouri inscripționate cu numele tău este o mîrlănie de cea mai joasă speță, mai ales atunci când le arunci în fața copilului și îți rîzi în mustață știind că părintele nu le poate refuza. Dap, se vede că omul are abilități de fin psiholog. Exista varianta de a lăsa alimentele la grupele copiilor, fără numele și adresa binefăcătorului. Exista varianta de a folosi banii pentru a cumpăra lucruri cu adevărat necesare pentru grădinițe (șervețele și ceaiuri de fructe, de exemplu). Dar

şi a văzut că e bine

„Consilierii locali ai municipiului Bistriţa au dat un acord de principiu pentru amplasarea în oraş a unei statui a liderului Deng Xiaoping, acesta fiind fondatorul socialismului cu caracteristici chinezeşti.” –citynews.ro

Bistriţa e un oraş frumos. Oamenii spun că era şi mai frumos înainte de ’89, dar eu n-am de unde să ştiu. Pe vremea aia mă luptam cu viscolul din Buzău, cu toate forţele mele de pionier la mîna a doua.

M-am pus în situaţia de a avea un musafir şi o zi de petrecut în oraş.

aseară, art galeria, expoziţie cristian suciu

“o obsesie valorează uneori cât un naufragiu” / cristian suciu / fotografie

am avut prilejul (unii ar spune şansa) de a vedea câteva dintre fotografiile lui suciu

demult

suciu face fotografie dar nu o arată

cumva îl înţeleg dar altcumva nu

artistul e prin definiţie subiectiv/egoist ”fundamental” vorba dorei, nu-i vine aşa uşor să se despartă de lucrări, sunt momentele lui, e suflare acolo

sau n-are timp (o expoziţie înseamnă şi bani, drumuri şi într-un sens şi în celălalt, rugăminţi, SPAŢIU)

dar vine vremea când cei care au reuşit să-ţi vadă lucrările îţi repetă obsesiv:

“biblioteca verticală” la bistriţa

vertical ajunge să fie sinonim cu bistriţa

am văzut, am acceptat (a se vedea monumentul eroilor, mai jos)

tare mi-e teamă că rămânem blocaţi într-o reprezentare primitivă, într-un totem fără identitate, deci fără rol protector

Sculptorul Liviu Mocan e unul din cei mai importanţi artişti ai vremii, îi ştiu lucrările, m-a emoţionat ansamblul „Stâlpi împuşcaţi” din Cluj Napoca. Nu contest nicio urmă pe care (ne)-o lasă. E veritabil şi girat de toată lumea, pe toate continentele.

Doar că nu mă pot abţine să reacţionez când e vorba de oraşul în care m-am născut şi pe care-l port în amintirile mele. Dincolo de spaţiul în care locuiesc şi pe care-l decorez după propriile-mi principii estetice, mă aştept să pot avea o minusculă părere şi în ceea ce priveşte conturarea conceptuală şi imagistică a oraşului.

Un demers firesc ar fi un concurs de proiecte, cu un termen care să asigure vizionarea/receptarea lui de căt mai multă lume.

Oraşul nu-i al unuia, nici al unui grup de 10-20 de persoane cu influenţă de moment (a se citi cel puţin patru ani).

Personal, n-am ales pe nimeni care să mă reprezinte ca şi contribuabil şi cu atât mai puţin ca şi artist. Şi tot personal, ca să ajung să mă şi repet, n-aş fi ales lucrarea de mai sus. Avem statui, avem reprezentări „verticale”, toate exaltă şi dau într-un paralelism neprielnic în astfel de perioade grele. Noi şi spaţiul care ne înconjoară, avem nevoie ŞI de

surâsul vine cu bicicleta

Mă gândesc la cei care n-au fost azi – au pierdut o oră de înfruntat oraşul fără centură de siguranţă şi aer condiţionat

Mă gândesc la cei care au fost azi – au câştigat

capul lui traian vrem!

Care ar fi cea mai bună variantă de abordare? Cea plină de clișee de după blocurile gri? Cea de investigație jurnalistică? Eh, ar merge bine și una inflamat-patriotardă, că nu strică niciodată.

Faptele sînt simple: capul lui Traian (împăratul, nu „cel ce nu poate fi numit”) a fost smuls de pe