cine e doamna cu pardesiul roşu?

Să zicem că ai un loc unde-ţi duci copilul cât timp tu eşti la slujbă. O grădiniţă, o creşă. Trec cele opt ore, după care te întorci într-un suflet după el. După copil, aşa e. Grupa de vârstă 2-3 ani. La plecare, îl îmbraci pe un pat special amenajat pentru asta, un fel de masă de înfăşat pe care încap trei copii. Cu părinţii anexaţi. Uneori ai ”şansa” să-ţi îmbraci copilul (durează uneori până la zece minute, e un întreg proces) în compania unei mame femei care îşi aduce dimineaţa copilul la grădiniţă cu câte-o altă jucărie. De înţeles, uneori nu-l poţi scoate pe uşă decât cu câte ceva în mână. Până ajungi la grădiniţă, jucăria dispare, nu-i aşa? De aceea s-au inventat poveştile. Una în care ”ia te uită ce frumos e acel copac, îl aşteptăm să înmugurească…” timp în care jucăria dispare în geantă/plasă. Nu, trebuie să ne vadă lumea că avem. Şi ne manifestăm pe toate planurile. De obicei doamna dă tonul, prin pardesiu. Roşu, cu mulţi

ce face o mamă când vede un second-hand?

Intră neapărat.

Nu-i rău, n-am nimic cu asta.

Obişnuită cu bebe la purtător, sunt destul de setată pe tot ce-i în jur, în principal pitici. Şi-i văd. Am fost  atenţionată că „o să mi-o iau pe chestia asta” , de la vreo mămică prinsă de febra shoppingului.

Azi. Pe Independenţei, second-hand. Cărucioare cu pitici în faţă magazinului. Lângă, o fetiţă şi un băiat. Strângeau castane, ea de pe trotuar, el dintre roţile maşinilor care treceau în viteză pe prima bandă. Cred că avea 6-7 ani. L-am rugat să rămână pe trotuar, vin maşini. Castane frumoase sunt şi pe trotuar, i-am zis. Destul de răzvrătit, cum trecea maşina, cum sărea pe şosea să-şi

manuscrisele de la marea moartă

Google şi Muzeul Israelian ne pun la dispoziţie cele cinci manuscrise (Cartea lui Isaia, Regula Comunităţii, Comentariul la Cartea lui Habacuc, Sulul Templului şi Cartea Războiului). Rezoluţie foto foarte bună, pot fi citite pentru că google traduce 🙂

Nu ştiu dacă să mă bucur sau nu, îmi imaginez un viitor cu noi, ei, în faţa computerelor.

Fără bucuria de a descoperi, căuta şi savura o carte, o lucrare. Fără materialitate şi miros.

Mă consider privilegiată atunci. Am avut şansa de a cutreiera după

eu te-am făcut, eu te omor!*

„Mami, vreau să fiu model!” – o campanie de îndobitocire și depersonalizare activă pentru fete între 5 și 10 ani, susținută de Agenția de modele Marquisa

Pentru că am fost cuminte și mi-am mîncat toate legumele, am primit dreptul de a scrie din nou aici. Așa că mă apuc de treabă cu speranța unui review cît mai blînd.

Dacă spun că pe vremea mea băieții vroiau să fie Gagarin sau Silviu Lung iar fetele visau la Nadia, mi-aș arăta doar vîrsta și cred că nici cîteva truisme despre actualul tineretmîndriațării nu mi-ar fi de folos în încercarea de a extrage o felie dintr-un subiect prea vast și mult prea delicat pentru a fi epuizat într-un post.

Bineînțeles că omenirea mai are o șansă. Să ne bucurăm că austriecii încearcă să impună o modă, în care odraslele sînt ținute în beci și