cine e doamna cu pardesiul roşu?

Să zicem că ai un loc unde-ţi duci copilul cât timp tu eşti la slujbă. O grădiniţă, o creşă. Trec cele opt ore, după care te întorci într-un suflet după el. După copil, aşa e. Grupa de vârstă 2-3 ani. La plecare, îl îmbraci pe un pat special amenajat pentru asta, un fel de masă de înfăşat pe care încap trei copii. Cu părinţii anexaţi. Uneori ai ”şansa” să-ţi îmbraci copilul (durează uneori până la zece minute, e un întreg proces) în compania unei mame femei care îşi aduce dimineaţa copilul la grădiniţă cu câte-o altă jucărie. De înţeles, uneori nu-l poţi scoate pe uşă decât cu câte ceva în mână. Până ajungi la grădiniţă, jucăria dispare, nu-i aşa? De aceea s-au inventat poveştile. Una în care ”ia te uită ce frumos e acel copac, îl aşteptăm să înmugurească…” timp în care jucăria dispare în geantă/plasă. Nu, trebuie să ne vadă lumea că avem. Şi ne manifestăm pe toate planurile. De obicei doamna dă tonul, prin pardesiu. Roşu, cu mulţi

continuăm cu forţa

N-am trecut bine linia dintre ’11 şi ’12 că trebuie să şi ridicăm scuturile.

Cei mici* nu obosesc niciodată. Ei cresc şi se odihnesc doar după ce-şi vomită toate frustrările.

Dacă observă, chiar şi cu coada ochiului că sufli şi priveşti înainte, ei consideră că e de datoria lor să-ţi întrerupă firele.

Micii aghiotanţi. Serioşi şi strâmbi. Degrabă şoptitori la ureche.

Să le cântăm un cântişel, poate-i mai îmbunăm.

Ştii că lucrarea-i a mea, e din 2006, titlul ei e ”Carpe Diem”, e ulei pe pânză. Şi e şi acum împachetată, fix cum a sosit de la o expoziţie din Bucureşti.

* egal meschin