patru anotimpuri. acum în care suntem?

miros de zăpadă, frig de-ţi crapă buzele, lume nervoasă, umezeală, noi toţi răciţi şi scoşi din uz

deja

şi citesc infrigurată că previziunile nu-s cele mai optimiste

sper să ne ţină bocancii şi termotecile

foto

ca-n octombrie în toate cele

Inutil de menţionat că suntem fix în 2 august. Un soare n-aveţi?

1. În sediul unei bănci azi-dimineaţă  – vroiam să schimb bani. Euro în lei. Casiera, înceată şi cu enorm de multe mişcări. După câteva minute îmi cere banii. Îi verifică pe rând sub ghişeu, îî aranjează apoi mai ceva ca şi Costache (unchiul lui Felix). Bat darabana, cel din spatele meu plecase deja. Inocentă, doamna casier îmi cere cartea de identitate. Lentoare maximă. Bagă de trei ori o hârtie în imprimantă, dar aceasta nu o ascultă. Regret tot procesul de până acum, îmi vine să-mi iau banii (euro) şi s-o şterg. Tastează de sute de ori, o suspectez că-i pe facebook, altfel la ce atâta efort?

Şi din liniştea de mormânt, doamna cheamă paznicul, îi dă cartea mea de identitate să-i facă o copie xerox. În momentul ăla mi-a şi crescut pulsul. What? O întreb pe doamnă dacă nu e deja prea mult, mutriţa-i tâmpă îmi arată că nu. Dintr-o dată se grăbea, îmi împinge copia xerox pentru o semnătură.

Îi spun că nu-i las nici o copie, doresc să-mi dea banii. Că nu se poate, tranzacţia s-a făcut. Perfect, pentru asta am venit, să schimb nişte bani, i-am dat şi datele de identificare, obiectiv îndeplinit. Dau să plec şi strigă după mine, să-i dau copia, ea cum va justifica tranzacţia?

Inutil de-mi descris mimica, întreb doar dacă n-are nevoie de amprentă şi dacă am greşit uşa şi sunt în Bangladesh.

În tot sediul se aflau pe lângă casier şi paznic, două femei care tot tastau la calculator. Le propun să-i fie martori doamnei casier, în cazul în care sunt dubii că s-a efectuat  tranzacţia de schimb valutar. Devenise delicios totul, aşa că am cerut să-mi fie arătat unde scrie că eu sunt obligată să las copie după actul de identitate. Le-am asigurat că n-am venit să cer un credit, aşa că nu las nimic.

Am scăpat de acolo doar după ce am lăsat o hârtie în care ” subsemnata…. nu sunt de acord să las copie după actul de identitate…” cu locul şi data de azi. După aprox. 20 de minute.

2. Noroc că am pictat zilele trecute, ghinion/păcat că n-am reuşit să le postez. Pe faţa mea scrie „available”, deja m-am convins.

Altfel n-aş fi cap de listă când cineva se întreabă „nu-mi iese asta, s-o sun pe georgiana”

– fă-mi un afiş, gândeşte-te şi la text  – nu-mi merge calculatorul, hai acum aici – ăla (habar n-am cine-i, nu-l cunosc) are nevoie de un model de certificat de autentificare – cineva caută designer de interioare, nu-i faci sufrageria? – lista continuă cu cerinţe bizare, de ajung să mă întreb dacă mai are sens să răspund cuiva la telefon. Toate acestea PE GRATIS, bineînţeles.

3. Deja sunt părinte şi deşi sunt încă la început, am ajuns să înţeleg că rolul meu de acum încolo e să am grijă de copil. Să mă bucur de fiecare evoluţie a lui, de privirea şi afecţiunea arătată. Să mă asigur că e sănătos. Cam astea să-mi fie grijile.

Am crescut într-o casă în care notele, rezultatele, micile realizări şi planuri personale erau încurajate şi respectate.

Sunt afectată când văd în jur părinţi veşnic nemulţumiţi de copiii lor, taţi orgolioşi şi invidioşi pe fiu, mame care-şi şantajează copilul cu văicăreli şi fraze „dar eu când te văd, puiule?”. Nu pricep, dacă atunci când îl vezi nu faci decât să-ţi expui nemulţumirile, atunci de ce-l suni să-l întrebi mieros când e următoarea întrevedere?

N-am prea multă experienţă de viaţă (32 de ani) dar simt că un părinte are obligaţia morală să-şi susţină copilul, să-l încurajeze în proiectele lui, să fie mândru de reuşitele lui şi să i-o şi spună. Altfel, prăpastia va deveni din ce în ce mai adâncă, problemele de comunicare se vor accentua, neîmplinirile şi de o parte şi de alta, la fel.

Zic şi eu.