a doua zi după ziua ta

La multi ani, Romania

Pe drumul spre casa vad o multime care blocheaza trecerea.
Cineva a chemat baietii de la SMURD cu masina de descarcerare.
Pe jos, in mazga drumului sta o femeie cu o bucatarie intre coapse.
Baietii se la SMURD intra si ies din bucatarie,
unul zice ca e totul in regula inauntru,
capacul e strans, borcanul de mustar ramane intact.
Un batran de pe margine, din ceata de curiosi spune ca ar fi bine
sa fie dusa si asezata pe masa de circumcizie, sa I se taie bucataria,
sa poata fi scoasa mai usor.
Seful o intreaba cum o cheama si ea raspunde ca se numeste Sylvia Plath.

Are buzele vinete, probabil ca gazul a ramas deschis.
Gasesc pe jos cartea ei de identitate si incerc sa ajung sa le-o dau.
Ajung aproape, cu mana ridicata si cel care ia cartea de identitate
ma trage de mana si ma urca in masina alaturi de ea.
Ma intreaba daca sunt din famile, sa o insotesc la spital.
Nu am timp sa raspund. Sunt oricum in alt loc, eu mergeam spre…
O intreaba inca o data cum o cheama : “Romania”, zice ea
si intra in convulsii .Masina pleaca, eu o veghez , I s-au pus perfuzii.
Cand deschide ochii, baiatul care a luat cartea de identitate
o intreaba “Cand v-ati nascut?” “Pe 10 mai “raspunde femeia,
“Aici scrie ca pe 1 decembrie “-spune seful care se uita pe monitoare.
Are o fata de om ingrijorat, strange buzele, semn ca femeia aiureaza.
Masina merge rapid, cu sirena pornita, trecem pe langa fanfara militara,
Apoi pe langa cladirea impozanta pe care scrie :”Corpul expertilor contabili”.
unde le-o fi capul, ma intreb, la geamuri vad atarnate steaguri
apoi ii depasim pe cei ce pregatesc focul de artificii
si imi dau brusc seama ca e ziua ei.
La multi ani, Romania, voi sta cu tine la spital , asta e, acuma.
Ma impac cu gandul. Privirea mi se opreste pe bustul lui Chronos
asezat la intrarea in spital, locul de popas al porumbeilor,
noroc ca e nins. La multi ani !

Adriana Barna

„poetul”

dar sunt şi amintiri adevărate

Şi eu am umblat odată cu o amintire

în mâini, strângând-o atent, să nu-mi scape.

(îmi alunecase odată – şi se rostogolise de-a dura

pe jos. am şters-o frumos, cu mâneca hainei

nu mi-a fost frică. amintirile mele sunt mingi –

nu se sparg niciodată. numai că dacă-mi scapă,

din mâini, se pot rostogoli foarte departe –

şi mi-e lene să mai alerg după ele, sau chiar

să mă întind la marginea mea, sa-mi las mâna

din ce în ce mai lungă în jos, să fugăresc amintirea.

îmi iau mai bine o alta. şi asta poate fi falsă.)

şi eu am umblat, deci, odată cu o amintire

în braţe – (şi mă gândeam, cu un rânjet

rău, că într-o carte celebră, nu mai ştiu cine

umbla cu propriul său cap prin infern, luminându-şi

drumul). şi parcă nu e tot una?

Mircea Ivănescu „Versuri”, 1968

(lucrarea, după click)