adriana rodica barna – premiul pentru poezie

Lentile de contact

El vine să îşi ascundă pantofii abia cumpăraţi în biroul nostru,
aşează cutia lângă pungile cu ceaiuri din care bem zilnic.
Pleacă val-vârtej, aşa cum a intrat.
Stau la fereastră şi privesc trecătorii cu pantofi uzi
pasageri prin lume, cu feţe triste ca vremurile grele
pe care le trăim; unii vorbesc la telefon, sunt în altă parte
cu gândul, de parcă prezentul în care există îi scufundă
într-un abis din care vor sa iasă. Păşesc repede, pleacă sau vin,
mirosurile trec pe lângă ei fără să îi atingă, câinii vagabonzi
au şi ei lumea lor, zeii lor, risipesc şi ei timpul căutând.
Tripleţii născuţi în ciuda vremurilor mocnesc în căruciorul triplu.
Doi bătrâni intră la cârciuma de peste drum să dea pe gât
alcoolul care îi face să uite că lucrurile în care cred sunt
altfel rânduite, iar viaţa lor trece progresiv spre sfârşitul
pe care îl aşteaptă ca pe o eliberare.
Femeile trimise de la primărie scot florile din spaţiul public
şi le înlocuiesc cu flori proaspete de sezon. Fac grămezi mari
cu cele scoase cu rădăcină cu tot şi le aruncă în containere.
Sufletul meu e transparent, ca o lentilă de contact,
văd clar prin el,
iar ochii mei văzători se strămută spre copaci şi prind ceva
din foşnetul verde al frunzelor atinse de grindină.
De pe afişul uriaş postat vis-a-vis pe sinagogă
mă priveşte Marin Sorescu
cât doi Marin Sorescu unul peste altul.

Volumul de poeme în proză „Lentile de contact” a primit Premiul pentru Poezie (Ex Aequo) al Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2012

ea e mama mea

In urmă cu câţiva ani, un domn pe care-l apreciam pe atunci, mi-a ţinut o întreagă prelegere despre ”comunista zi de 8 martie”. Domnul, fiind un fel de guru local, m-a făcut să-mi pun întrebări, dar nu prea multe. Dacă eram de acord cu el în „toate cele plastice”, continuam să-l ascult şi „în cele lumeşti”. Mi-am sunat mama, i-am spus că este o zi ca oricare alta şi e momentul să renunţăm la formalităţi. Desigur, mama n-a reacţionat şi ziua s-a desfăşurat firesc, fără flori şi fără felicitări. De ce „desigur”? Pentru că mama m-a ascultat de fiecare dată. Am sunat-o nervoasă, am sunat-o plângând, am sunat-o fericită, am sunat-o să-i spun că m-am săturat de tot, să-i spun că vreau să fac o expoziţie personală, că vreau să mă mut, că vreau să-mi facă tartă cu fructe, că sunt dezamăgită, că sunt… Nu-mi amintesc să-mi fi spus vreodată că n-are timp să mă asculte sau că nu sunt la înălţimea aşteptărilor ei. Orice decizie am luat a fost îmbrăţişată şi de către ea. N-a intervenit vreodata, drept dovadă stau anii petrecuţi prin şcoli de artă. Cum nu şi-ar vedea mama pruncul economist sau măcar arhitect? Pictură? Dacă-i spui unei mame că

a doua zi după ziua ta

La multi ani, Romania

Pe drumul spre casa vad o multime care blocheaza trecerea.
Cineva a chemat baietii de la SMURD cu masina de descarcerare.
Pe jos, in mazga drumului sta o femeie cu o bucatarie intre coapse.
Baietii se la SMURD intra si ies din bucatarie,
unul zice ca e totul in regula inauntru,
capacul e strans, borcanul de mustar ramane intact.
Un batran de pe margine, din ceata de curiosi spune ca ar fi bine
sa fie dusa si asezata pe masa de circumcizie, sa I se taie bucataria,
sa poata fi scoasa mai usor.
Seful o intreaba cum o cheama si ea raspunde ca se numeste Sylvia Plath.

Are buzele vinete, probabil ca gazul a ramas deschis.
Gasesc pe jos cartea ei de identitate si incerc sa ajung sa le-o dau.
Ajung aproape, cu mana ridicata si cel care ia cartea de identitate
ma trage de mana si ma urca in masina alaturi de ea.
Ma intreaba daca sunt din famile, sa o insotesc la spital.
Nu am timp sa raspund. Sunt oricum in alt loc, eu mergeam spre…
O intreaba inca o data cum o cheama : “Romania”, zice ea
si intra in convulsii .Masina pleaca, eu o veghez , I s-au pus perfuzii.
Cand deschide ochii, baiatul care a luat cartea de identitate
o intreaba “Cand v-ati nascut?” “Pe 10 mai “raspunde femeia,
“Aici scrie ca pe 1 decembrie “-spune seful care se uita pe monitoare.
Are o fata de om ingrijorat, strange buzele, semn ca femeia aiureaza.
Masina merge rapid, cu sirena pornita, trecem pe langa fanfara militara,
Apoi pe langa cladirea impozanta pe care scrie :”Corpul expertilor contabili”.
unde le-o fi capul, ma intreb, la geamuri vad atarnate steaguri
apoi ii depasim pe cei ce pregatesc focul de artificii
si imi dau brusc seama ca e ziua ei.
La multi ani, Romania, voi sta cu tine la spital , asta e, acuma.
Ma impac cu gandul. Privirea mi se opreste pe bustul lui Chronos
asezat la intrarea in spital, locul de popas al porumbeilor,
noroc ca e nins. La multi ani !

Adriana Barna

„poetul”

dar sunt şi amintiri adevărate

Şi eu am umblat odată cu o amintire

în mâini, strângând-o atent, să nu-mi scape.

(îmi alunecase odată – şi se rostogolise de-a dura

pe jos. am şters-o frumos, cu mâneca hainei

nu mi-a fost frică. amintirile mele sunt mingi –

nu se sparg niciodată. numai că dacă-mi scapă,

din mâini, se pot rostogoli foarte departe –

şi mi-e lene să mai alerg după ele, sau chiar

să mă întind la marginea mea, sa-mi las mâna

din ce în ce mai lungă în jos, să fugăresc amintirea.

îmi iau mai bine o alta. şi asta poate fi falsă.)

şi eu am umblat, deci, odată cu o amintire

în braţe – (şi mă gândeam, cu un rânjet

rău, că într-o carte celebră, nu mai ştiu cine

umbla cu propriul său cap prin infern, luminându-şi

drumul). şi parcă nu e tot una?

Mircea Ivănescu „Versuri”, 1968

(lucrarea, după click)